Produs adaugat in cos
Continua Vezi cos
<

Obiceiuri şi tradiţii: simbolisticã şi origini

Obiceiuri şi tradiţii: simbolisticã şi origini

Nunta este probabil evenimentul cel mai presãrat cu tradiÅ£ii ÅŸi obiceiuri. Åži deÅŸi le ÅŸtiÅ£i pe majoritatea dintre ele, este bine sã le cunoaÅŸteÅ£i ÅŸi semnificaÅ£ia. În general, tradiÅ£iile ÅŸi obiceiurile se Å£in doar într-o anumitã regiune, însã cele enumerate mai jos sunt universale.

PeÅ£itul. Tânãrul, împreunã cu pãrinÅ£ii sãi, merge s-o cearã pe aleasa lui direct de la pãrinÅ£ii acesteia. Pentru acest eveniment, familia miresei se pregãteÅŸtepentru ospãÅ£. DeÅŸi hotãrârea de a face nunta este de obicei luatã dinainte, peÅ£itul este o formalitate prielnicã pentru ca cele douã familii sã petreacã mai mult timp împreunã.

MarÅŸul nupÅ£ial. Celebrul marÅŸ nupÅ£ial dateazã din 1858, din timpul nunÅ£ii regale a prinÅ£esei Victoria (Marea Britanie) cu prinÅ£ul Frederick William (Prusia). PrinÅ£esa era înnebunitã dupã Mendelssohn ÅŸi Wagner, aÅŸa cã i-a ales ÅŸi pentru nunta ei. La scurt timp, toate miresele din Marea Britanie adoptaserã acest marÅŸ pentru nuntã, instaurând astfel o tradiÅ£ie a nunÅ£ilor din vest.

Inelul de logodnã reprezenta în trecut însemnul unei femei prin care aceasta lãsa de înÅ£eles eventualilor curtezani cã este deja promisã unui anumit bãrbat. Piatra inelului de logodnã sugera statutul social pe care acel bãrbat îl avea. Cu cât era mai înstãrit, cu atât piatra era mai rarã ÅŸi mai scumpã. Tocmai de aceea, se considera cã dragostea adevaratã este reflectatã de diamante, cele mai rare ÅŸi mai scumpe pietre preÅ£ioase. Alegerea inelului de logodnã este o adevarata artã, cu atât mai mult cu cât viitoarea soÅ£ie îl va purta la mânã pentru totdeauna.

Ploconul Acesta reprezintã primul cadou pregãtit de viitorii miri celor pe care aceÅŸtia ÅŸi-i doresc ca naÅŸi. Ploconul cuprinde o gãinã (sau alt tip de pasãre - pui, curcan, raÅ£ã, etc), o sticlã de vin sau ÅŸampanie, grâu, ulei, zahãr. Conform tradiÅ£iei, mirii se duc la naÅŸi neanunÅ£aÅ£i, ciocãnesc la uÅŸã ÅŸi spun "naÅŸule, am venit cu ploconul....uite-l! Ne cununi ori ba?". NaÅŸul trebuie sã inspecteze cu atenÅ£ie ploconul, ÅŸi dacã este mulÅ£umit de ceea ce se aflã în coÅŸ primeÅŸte darul: "Da, finule! Dã ploconul încoace ÅŸi sã fie cu noroc!". Dacã nu este satisfãcut, poate înapoia darul: "Cam sãrãcuÅ£ ploconul...luaÅ£i-l cu voi ÅŸi mai veniÅ£i când mai creÅŸte!", iar acest lucru înseamnã cã nu este de acord sã-i nãÅŸeascã.

Barbieritul mirelui. Acest obicei se desfãÅŸoarã, de obicei, în paralel cu gãtitul miresei. Cavalerul îl bãrbiereÅŸte, în mod simbolic, pe ginere. TradiÅ£ia constã într-un joc: mirele, aÅŸezat pe un scaun, cu bani sub picior, nu trebuie sã-l lase pe lãutar sã-i ia banii. Bãrbieritul mirelui reprezintã un simbol al pregãtirii bãiatului pentru nuntã. Iar obiceiul are o semnificaÅ£ie ritualicã iniÅ£iaticã, ultima dintr-un lung ÅŸir de iniÅ£ieri la care era supus baiatul în cursul devenirii sale ca bãrbat.

Îmbrãcatul miresei. NaÅŸa, mama miresei ÅŸi domniÅŸoarele de onoare o ajutã pe mireasã sã se gãteascã. La sfãrÅŸit, naÅŸa îi pune voalul. Simbolizeazã pregatirea fetei pentru nuntã. În vechime la acest ritual putea lua parte mai multã lume din partea miresei. Cum gãtitul era destul de laborios (se foloseau multe haine, se fãceau împletituri complicate ale pãrului), fetele cântau cântece cu tema despãrÅ£irii… "Ia-Å£i mireasã ziua bunã" ÅŸi altele.

VeÅŸmintele de nuntã. În Roma anticã, albul era considerat culoarea bucuriei, mai târziu, în Evul Mediu a simbolizat puritate. Termenul vechi francez "trousseau" se traduce prin “balot de îmbrãcãminte”. În vremurile strãvechi, prietenii ÅŸi membrii familiilor celor doi, se îmbrãcau la fel ca mirii pentru a deruta spiritele malefice ÅŸi de a deturna farmecele. Obiceiul a evoluat în timp ÅŸi astãzi, mai ales la americani, domniÅŸoarele de onoare ÅŸi cavalerii poartã haine de aceeaÅŸi culoare (ÅŸi de multe ori având aceeaÅŸi croialã).

Voalul miresei. În societatea romanã ÅŸi în Evul Mediu, ridicarea valului era dreptul exclusiv al mirelui ÅŸi reprezenta un semn al autoritãÅ£ii bãrbatului asupra femeii. Însã alte surse susÅ£in cã obiceiul dateazã din timpul în care erau la modã nunÅ£ile "aranjate", iar faÅ£a miresei era acoperita pânã când mirele o însoÅ£ea la ceremonie, moment în care era prea tarziu sã se rãzgândeascã, dacã nu i-ar fi plãcut chipul ei.

Jarteaua. Existã mai multe origini ale acestei tradiÅ£ii de scoatere a jartelei de cãtre mire. În timpurile strãvechi, unii invitaÅ£i aveau obiceiul sã fure ciorapii miresei când aceasta era împreunã cu soÅ£ul ei în camera nupÅ£ialã, pentru a vedea cine se cãsãtoreÅŸte urmãtorul. Alte izvoare indicã o dorinÅ£ã a bãrbaÅ£ilor de a fura ciorapul miresei pentru a avea succes în dragoste. Åži pentra ca mireasa sã nu se aleagã cu hainele sfâÅŸiate în timpul petrecerii, s-a adoptat sistemul ca ea sã arunce de bunã voie ciorapul. Însã unii tineri, mai nerãbdãtori, voiau sã-l ia cu forÅ£a, aÅŸa cã era nevoie de intervenÅ£ia mirelui. Astfel s-a ajuns ca în zilele noastre, mirele sã scoatã ciorapul miresei, înlocuit mai tarziu cu jartiera. Mirele îi va scoate miresei jarteaua de pe picior, de cele mai multe prin gesturi menite sã aducã zâmbetul pe chipul invitaÅ£ilor (eventual se poate renunta la mâini, iar scoaterea jartelei sã se facã exclusiv cu dinÅ£ii). BaieÅ£ii neînsuraÅ£i se grupeazã apoi în spatele mirelui, iar acesta, farã a se uita, aruncã jarteaua peste umeri. Se spune cã cel care o va prinde, sau care este cel mai apropiat de locul în care a cãzut jarteaua, va fi urmãtoarul care se va însura.

Buchetul miresei. În vremuri strãvechi aproape orice putea fi considerat ca fiind prevestitor de rele. De aceea miresele foloseau plante, cunoscute pentru protecÅ£ia pe care o puteau asigura împotriva relelor. Ele erau prinse pe îmbrãcãmintea miresei, din cap pânã la picioare, fãcând-o sã arate mai mult ca o salatã asortatã umblatoare. Mai târziu, plantele au început sã fie înlocuite cu flori, doar din simÅ£ estetic, ÅŸi sã se mute de pe veÅŸtminte pe buchetul miresei.

Ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat, ceva albastru. TradiÅ£ia de nuntã care îÅŸi are rãdãcinile în Anglia secolului al XIX-lea cere ca mireasa sã poarte în ziua cãsãtoriei, pentru a avea o cãsnicie reuÅŸitã, patru elemente, la alegere, care pot fi o piesã de îmbrãcãminte, bijuterie etc., dar care sã aibã urmatoarele caracteristici precise:    Ceva vechi, ceva nou, ceva imprumutat, ceva albastru. Semnificatia acestor elemente este urmatoarea:- ceva vechi - legãtura familialã a miresei cu viaÅ£a ei de dinainte de cãsãtorie (de obicei este o bijuterie de familie);- ceva nou - reuÅŸita ÅŸi succesul în viitor;-ceva împrumutat - norocul ÅŸi fericirea viitorilor miri (un accesoriu deja purtat de o altã mireasã în ziua nunÅ£ii care acum are o viaÅ£ã fericitã);- ceva albastru - fidelitatea ÅŸi puritatea într-un cuplu.

Hora miresei. Hora miresei (Nuneasca) se danseazã acasã la mireasã, prilej cu care soacra micã împarte diferite cadouri naÅŸilor ÅŸi socrilor. Are menirea de a celebra bucuria tuturor la vederea cuplului de miri alãturaÅ£i pentru prima oarã. ToÅ£i nuntaÅŸii, alãturi de miri, naÅŸi ÅŸi socri, încing o horã mare în faÅ£a casei miresei.

Ruperea turtei. NaÅŸa comandã ÅŸi plãteÅŸte o turtã împodobitã cu diverse ornamente, împletituri ÅŸi alte forme. În mod simbolic, turta este ruptã deasupra capului miresei ÅŸi este datã spre consum învitaÅ£ilor. Se spune cã aduce noroc celor care mãnâncã din ea. Obiceiul se pãstreazã din vremea Romei antice.

Cavalerii ÅŸi domniÅŸoarele de onoare se regãsesc în ritualul nunÅ£ii datoritã unei legi romane care cerea ca la o nuntã sã existe cel puÅ£in zece martori. În vremurile strãvechi, mireasa era furatã de cãtre mire, fãrã acceptul pãrinÅ£ilor sau chiar al ei. Acesta o suia pe cal ÅŸi fugea cu ea cât mai departe de familie. Cavalerii de onoare erau prietenii mirelui, care îl ajutau pe acesta sã-ÅŸi apere aleasa inimii de încercãrile familei de a o recupera. Se pare cã în acele vremuri, cavalerii ÅŸi domniÅŸoarele de onoare se îmbrãcau identic cu mirele ÅŸi mireasa pentru a-i deruta pe urmãritori. În felul acesta rudele fetei rãpite nu ÅŸtiau pe cine sã urmãreascã ÅŸi de cele mai multe ori pierdeau urma tinerilor însurãÅ£ei.

Schimbul de verighete. Aceastã frumoasã tradiÅ£ie provine din Egiptul antic. Ei credeau cã existã la degetul inelar al mâinii stângi "vena amoris",care reprezintã vena dragostei care face legãtura directã cu inima, astfel, prin schimbul de verighete între soÅ£i, se considera cã se realizeazã o legaturã directã între inimile lor (inelele folosite fiind din material textil-cânepã). Mai târziu romanii au adoptat obiceiul, dar au inovat fãcând inelele de fier pentru a simboliza forÅ£a legãturii dintre soÅ£i. Prin Evul Mediu britanicii au înlocuit fierul cu aur, simbol al puritãÅ£ii ÅŸi al prosperitãÅ£ii. Cercul reprezintã simbolul soarelui, al iubirii, al pãmântului, al universului ÅŸi al perfecÅ£iunii.

Unirea mâinilor drepte. Mâna dreaptã simbolizeazã putere, resurse ÅŸi scop. Unirea mâinilor drepte a mirilor înseamnã cã cei doi se pot baza unul pe celãlalt ÅŸi pe resursele pe care fiecare le-a adus în cãsãtorie. În plus, acest obicei reprezintã uniunea a douã vieÅ£i într-una singurã.

De ce stã mireasa în stânga mirelui? Mirele trebuie sã-ÅŸi protejeze întotdeauna mireasa. De aceea, el o aÅŸeza în partea stângã pentru a se folosi de sabia din mâna dreaptã împotriva unui atac.

Cãlcatul pe picior. Se spune cã primul dintre miri care va reuÅŸi sã-ÅŸi calce partenerul pe picior în timpul dansului în jurul mesei (în bisericã) va conduce în cãsnicie ÅŸi va avea întotdeauna ultimul cuvânt de spus.

Sãrutul este o tradiÅ£ie faimoasã ÅŸi frumoasã deopotrivã! Obiceiul sãrutului dateazã din Evul Mediu, însã la acea vreme avea o cu totul altã semnificaÅ£ie: el era "pecetea" încheierii unui acord. Chiar ÅŸi în Roma anticã se pare cã se folosea în acest scop. Mai târziu, obiceiul s-a transmis cu aceeaÅŸi semnificaÅ£ie ÅŸi la nuntã, când la sfarÅŸitul ceremoniei cei doi miri, sãrutându-se, pecetluiau jurãmintele fãcute. 

Aruncarea cu grâu ÅŸi orez reprezintã o tradiÅ£ie de nuntã care, în ultima vreme, pare sã fie înlocuitã cu aruncarea de confetti multicolore la ieÅŸirea din bisericã ÅŸi de la starea civilã. Acest obicei îÅŸi are originea într-un strãvechi ritual pãgân care constã în aruncarea de seminÅ£e/grãunÅ£e peste tinerii cãsãtoriÅ£i în ziua nunÅ£ii, seminÅ£e a cãror forÅ£ã ÅŸi mai ales fertilitate le-ar fi fost transmise prin acest gest simbolic. Astfel, prin trasfer, nunta devine una binecuvântatã ÅŸi fertilã. Varianta confetiilor pierde din conotaÅ£iile ritalului, efectul vizual însã nu poate fi neglijat. În zilele noastre existã ÅŸi varianta aruncãrii de petale de flori, gest al carui simbolism este supraîncãrcat cu simbolismul florilor ale cãror petale sunt alese. De asemenea, gestul aruncãrii "alungã spiritele rele" din calea mirelui ÅŸi a miresei, netezindu-le astfel drumul pe care au ales sã paÅŸeascã împreunã.

Valsul miresei. Dansul cu care mirii deschid seara poate fi un vals sau orice altã melodie pe care aceÅŸtia o doresc sau o considerã sugestivã. Aceastã tradiÅ£ie provine de pe vremea balurilor de la palatele regale, unde primii care deschideau seara (ÅŸi dansul) erau gazdele. Dansul lor este urmat de cel al naÅŸilor, al socrilor ÅŸi de abia apoi de cãtre ceilalÅ£i nuntaÅŸi.

Furatul miresei  este probabil cel mai rãspândit obicei tradiÅ£ional românesc. Mai mulÅ£i nuntaÅŸi, pe ascuns, ÅŸi feriÅ£i de privirile mirelui ÅŸi ale naÅŸilor, rãpesc mireasa ÅŸi o duc într-un loc ÅŸtiut numai de ei. Apoi aduc pantoful acesteia sau altã dovadã pentru a demonstra mirelui cã într-adevãr mireasa este la ei. În unele zone, rãpitorii au datoria de a nu lãsa mireasa pe jos, ea trebuie purtatã numai în braÅ£e.  Pentru a o aduce înapoi, se cere o rãscumpãrare. Aceasta poate fi plãtitã în sticle de bãuturã, mici atenÅ£ii, sau chiar îndeplinirea unor sarcini haioase. Mireasa este consideratã a fi în grija naÅŸului pânã la miezul nopÅ£ii, ÅŸi a mirelui dupã aceastã orã. De aceea, dacã furtul are loc pânã la ora 2400, naÅŸul este cel care plãteÅŸte rãspcumpãrarea, iar dupã aceastã orã mirele este cel responsabil.

Mâncarea ÅŸi vinul. RecepÅ£ia reprezintã sãrbãtorirea oficialã a noului cuplu ÅŸi se face de regulã printr-o petrecere cu mâncare din belÅŸug ÅŸi cu bãuturã. Vinul servit mesenilor simbolizeazã împãrtãÅŸirea vieÅ£ii mirilor cu Dumnezeu.

Dansul gãini.: Gãina este adusã de cãtre miri, gãtitã ÅŸi împodobitã de cãtre bucãtari. NaÅŸul trebuie sã rãscumpere aceastã gãinã, ce este mai întâi dansatã în faÅ£a lui. Schimbul simbolizeazã peÅ£irea fetei de cãtre naÅŸ.

Tortul de nuntã. Romanii aveau obiceiul ca la sfârÅŸitul ceremoniei de cãsãtorie sã rupã o pâine deasupra capului miresei, iar numãrul frimiturilor indica câÅ£i copii va avea noul cuplu. InvitaÅ£ii culegeau aceste frimituri ÅŸi le pãstrau pentru noroc. Cu timpul, prin rafinament, pâinea a fost înlocuitã cu prãjituri ÅŸi mai târziu cu tortul miresei. Tortul este un simbol foarte important al nunÅ£ii, fiind primul lucru pe care mirii îl împart atât între ei. cât ÅŸi cu restul nuntaÅŸilor. Taierea tortului este primul lucru pe care mirii îl fac împreunã, dupã cununie.

Aruncatul buchetului este o altã tradiÅ£ie foarte cunoscutã ce îÅŸi are originile în Anglia. Se credea cã mireasa poate transmite norocul sãu ÅŸi celorlalÅ£i nuntaÅŸi. Mireasa se întoarce cu spatele la grupul de fete tinere, nemãritate, ÅŸi aruncã la întâmplare buchetul. Fata care-l prinde este cea care se va mãrita prima. Unele tradiÅ£ii spun cã se va mãrita în acelaÅŸi an.

Scosul voalului. Aproape de sfârÅŸitul nunÅ£ii, naÅŸa scoate voalul de pe capul miresei (de regulã pe ritmul cântecului popular `ia-Å£i mireasã ziua bunã`), simbolizând trecerea de la statutul de fatã la cel de femeie la casa ei Tocmai de aceea, odatã cu scosul voalului, naÅŸa îl ÅŸi înlocuieÅŸte cu o eÅŸarfã roÅŸie, pentru ca toatã lumea sã ia aminte cã fata s-a transformat în femeie.. Voalul miresei se pune pe capul unei fete necãsãtorite. Apoi femeile toate se prind în horã alãturi de mireasã, pentru a o celebra pe aceasta.

Trecerea peste prag cu mireasa în braÅ£e. Din timpuri strãvechi existã obiceiul ca mireasa sã intre pentru prima oarã în casa cea nouã pe uÅŸa principalã. Dacã se împiedicã sau punea piciorul stâng pe prag se credea cã va fi ghinionistã. De aceea, s-a format obiceiul ca mirele sã o treacã el însuÅŸi peste prag, pentru a se asigura cã totul va fi bine ÅŸi  de a o feri de spiritele rele ascunse sub pragul casei.

Luna de miere.  DeÅŸi "luna de miere" se referã la o perioadã de vacanÅ£ã binemeritatã ÅŸi mult aÅŸteptatã de cuplu, sintagma nu are niÅŸte rãdãcini tocmai plãcute pentru mireasã mai ales. În vechime bãrbaÅ£ii nu prea fãceau curte fetelor, iar cea mai simplã metodã de a avea o nevastã era de a o lua pe sus. Dupã ce o aducea acasã, dacã reuÅŸea sã împiedice fuga miresei timp de un ciclu lunar, atunci cãsãtoria era consideratã validã. Nunta perfectã este aceea pe gustul mirilor, dincolo de tradiÅ£ii ÅŸi formalitãÅ£i.